Într-o lume care aleargă după nou, Viorica Matei reușește să rămână un reper al stilului autentic. În casa ei dintr-un sat bihorean, printre fuior de cânepă, dantele fine și războaie de țesut, timpul pare să curgă altfel. Pentru ea, haina tradițională nu este doar o piesă de port popular, ci o oglindă a hărniciei și demnității femeii. Fiecare piesă creată de ea poartă amprenta unui gust personal format în timp și a unei eleganțe care nu se demodează.
Pasiune din copilărie
Originară din Vadu-Crișului, o comună din județul Bihor, tanti Viorica își amintește începuturile croitoriei ca pe o poveste de iarnă, spusă la lumina lămpii. „Pasiunea mea a început de când eram doar o fetiță. În seriile de iarnă, lucram lângă mama. Ea torcea cu furca și roata aproape toată noaptea, iar seara ne dădea de lucru: să facem dantelă, cipcă, ciorapi de lână, veste și sfetere”, povestește ea.
Cu timpul, a învățat să numere firele pe pânză și să coasă primele fețe de masă și prosoape. Asta se întâmpla prin anii ’60, când industria mecanică începea să înlocuiască munca manuală, dar pentru Viorica lucrul de mână a rămas o parte din ea. „A fost o perioadă în care lumea a început să se îndepărteze de lucrurile făcute cu mâna. Eu însă n-am putut. Mi-a plăcut prea mult”, mărturisește aceasta. Astăzi, la 73 de ani, pasiunea pentru cusut nu s-a schimbat încă pentru ea, chiar dacă a văzut cum lumea se schimbă în jurul ei.
De la primul costum, la o moștenire pentru generații
Primul costum popular l-a făcut în 1976, pentru fiul ei cel mare. „A avut primul costum frumos, cusut de mine, iar apoi a umblat din mână în mână prin sat până i s-a pierdut urma. Nu mi-a părut rău”, își amintește ea.
După el au urmat ceilalți doi copii, apoi nepoții. În total, Viorica estimează că a făcut peste douăzeci de costume complete, toate pentru familie. „Pentru mine nu e muncă, e bucurie. Prefer să-mi fie relaxare cusând și spunând o rugăciune”, spune ea cu blândețe.
Aceasta mărturisește că lucrul la un costum complet poate dura luni întregi, în funcție de complexitatea modelului: „Alea încărcate îmi iau trei-patru luni. Alea mai simple, cu una-două culori, merg mai repede”.
Dar pentru ea timpul nu contează, „important e să iasă frumos și să rămână. Să le rămână fetelor mele”.
Cum ia naștere o piesă tradițională
Viorica a învățat întregul proces, de la torsul lânii până la țesutul pânzei. „Am avut oi, am spălat lâna în vale și în Criș, după care o duceam la torcătorie la Teiuș, unde o spălau, o separau firuțe și o făceau pe fus”.
Cu aceeași grijă vorbește despre cânepa din care se făcea pânza pe vremuri: „Cânepa noastră... nu-i voie s-o mai producem. Nu știu din ce motive. Bumbacul ăla natural, bun, sănătos, cu ținută, nu-l mai găsim”.
Ea descrie în amănunt cum se făceau materialele: se începea cu topirea cânepii, baterea cu melița (unealtă de lemn folosită pentru a bate cânepa și inul), pieptănatul „pe dinți”, apoi albitul pânzei în butoi de fag, cu leșie de cenușă de brad și apă clocotită, până ieșea albă.
„Pe vremuri nu se tăia pânza, că era scumpă. Se lucra greu și minuțios. Femeia trebuia să îmbrace toată casa: pereții, patul, copiii”, spune Viorica, zâmbind.
Piesele unui costum popular
În mâinile Vioricăi, fiecare detaliu are un rost. Ea vorbește cu mândrie despre piesele costumului, folosind denumirile din satul ei:
„Se îmbracă prima dată combinul (piesa de lenjerie care se poartă pe sub haine), care poate fi dintr-o singură parte sau două. Pe urmă bluza, poalele (partea de jos a veșmântului femeiesc), apoi șorțul din față, care poate fi din glot (o mătasă groasă) neagru, bleumarin sau verde. Apoi labreul, adică vesta. La noi în zonă se întâlnesc cel mai mult modelele înflorate, multicolore”.
Iarna, peste toate vine sumanul, acea haină lungă, gri, făcută din lâna oilor negre și albe. Pentru Viorica, costumul nu e doar frumos, ci și practic: „Vara, pe cea mai mare căldură, costumul bine făcut îți ține răcoare”.
Oglinda familiei
Pentru tanti Viorica, costumul popular e mai mult decât o haină: e o carte de vizită a demnității unui om, mai ales a unei femei. „Totul era costumul popular. În primul rând, hărnicia femeii. Ținuta era oglinda familiei. Dacă femeia a fost îngrijită și îmbrăcată, restul au fost mai ceva ca ea”, povestește ea.
În sat, hainele vorbeau despre statutul omului: „Oamenii de rând purtau costumul doar duminica, la biserică, și în sărbătorile mari. Cei mai înstăriți le purtau mai des”.
Uneori, valoarea unui costum ajungea la prețul unei vite: „Se vindea un bou, o vacă, ca să faci un singur obiect din ținută”, își amintește aceasta.
Tinerii de azi
Când vorbește despre prezent, tanti Viorica oftează: „Acuma nu mai țese nimeni pânză. Nu mai avem voie să punem nici cânepă”. Totuși, se bucură ori de câte ori vede tineri îmbrăcați în port popular: „Când îi văd, îmi crește inima. Îmi amintesc că atunci când au fost din nou la modă iile, am văzut multă lume îmbrăcată tradițional și m-am bucurat”.
De când a rămas singură, lucrul de mână și credința îi țin sufletul viu. „Sunt singură acasă... când pleacă toți copiii, ce activitate să am? Singurătatea te omoară. Nu mai sunt în stare să țin casa la rânduială cum am ținut. Patul din dormitor îl folosesc de masă la croi”.
Un chic care nu trece odată cu moda
Când o întrebi ce înseamnă un costum frumos, Viorica răspunde fără ezitare: „Un costum frumos, pentru mine, e unul care poartă motivele tradiționale. Nu astea noi. Alea vechi, clasice: cusătură roșu cu albastru, verde cu mov, culori care se deosebesc una de alta. Să stea frumos pe om: umărul la umăr, gulerul la guler. Decent, nu extravagant”. Știe că timpul ei e prețios, dar atâta vreme cât mai poate, va mai coase. „Să le rămână”, spune simplu.
Într-o lume în care moda se reinventează mereu, tanti Viorica coase altfel: împotriva uitării. Fiecare ac pe care îl trece prin pânză e un gest de memorie, o formă de chic care nu urmează trenduri, ci tradiții. Pentru ea, eleganța nu se rezumă la strălucire, ci la răbdare, culoare, dar mai ales demnitate. Ea știe că frumusețea autentică nu se pierde, ci se transmite din mâinile mamei în ale fiicei, dintr-o generație în alta.
Mai jos sunt câteva imagini cu lucrurile pe care Viorica le-a creat de-a lungul timpului, dar și cu câteva detalii din casa ei, care păstrează aceeași estetică tradițională pe care o îndrăgește atât de mult.
Imaginile utilizate în articol fac parte din arhiva personală a autoarei.