N-a început dintr-o pasiune sub nicio formă, ci din faptul că umblam foarte cocoșată de spate și cu labele picioarelor spre interior.
Nu toate poveștile despre balet încep cu o fetiță care visează la tutu, poante roz și luminile scenei. Unele încep cu plâns, cu oboseală sau chiar cu o simplă corecție de postură. Unele încep fără vreo pasiune și cresc, încet, în ceva ce ajunge să-ți definească viața. Povestea Iuliei Rîpă este una dintre ele.
Într-o sală de balet din Aleșd, un oraș din județul Bihor, unde oglinzile sunt șterse zilnic, iar urmele de palme mici apar la fel de des, Iulia Rîpă își începe aproape fiecare zi în liniște, înainte ca vocile copiilor să umple spațiul. E o liniște scurtă, fragilă, care dispare imediat ce prima grupă intră pe ușă.
Când am intrat în încăpere, primul lucru care mi-a atras atenția a fost un panou alb acoperit cu desene și scrisori de la copii. Pe unele scrie „Doamna, vă iubim!”, pe altele sunt desenate fetițe în poante, iar printre ele apar flori colorate, lipite stângaci, dar cu grijă. Lângă panou, pe trei rafturi, sunt așezate cupele și medaliile strânse de-a lungul anilor, iar pe peretele opus se văd fotografii din competiții, spectacole și din momente personale importante din viața Iuliei. La intrarea în vestiar, mai multe perechi de poante uzate, devenite între timp maro, sunt agățate la vedere.
După ce pășesc în sala de balet, Iulia mă întâmpină cu un zâmbet larg. Are o prezență calmă, un corp fragil, dar puternic, și o mulțime de pistrui pe față. Primul lucru pe care îl observi la ea rămâne însă zâmbetul, cald și liniștitor, contrastând aproape cu ideea de disciplină dură pe care mulți o asociază cu baletul.
Un drum început fără pasiune
La 26 de ani, Iulia Rîpă este profesoară de balet, coregrafă și fondatoarea propriei școli, Air-e Dance Academy, deschisă chiar în orașul ei natal, Aleșd. Este, în același timp, soție și mama unei fetițe de un an și jumătate.
Povestea ei nu începe însă cu un vis. „N-a început dintr-o pasiune sub nicio formă”, își amintește Iulia. A intrat în sala de balet la șase ani, pentru că mama ei voia să-i corecteze postura. „Țin minte că nu mi-a plăcut deloc la început și am plâns foarte mult”, spune ea.
În timp, însă, lucrurile s-au schimbat. „A fost întâmplător să aflu că am talent. Profesoara mea mi-a spus să nu renunț, pentru că ar fi păcat”, povestește ea. Din acel moment, baletul a rămas cu ea, devenind treptat un mod de a se exprima și, mai târziu, de a-i forma și pe alții.
Primele ore le-a făcut chiar în Aleșd, unde o profesoară venea în weekenduri să lucreze cu copiii. E un detaliu care face cu atât mai semnificativ faptul că ani mai târziu s-a întors în același oraș ca să deschidă propria școală.
Profesoara care venea atunci în Aleșd era Maris Pușcov, omul care avea să rămână unul dintre cele mai importante repere din viața Iuliei. „I-am scris o scrisoare când aveam vreo 12 ani în care spuneam că atunci când o să fiu mare vreau să fiu doamna Maris”, își amintește ea zâmbind. În timp, relația dintre ele a depășit sala de balet. Astăzi, Maris Pușcov îi este și nașă, dar și unul dintre oamenii la care continuă să se întoarcă pentru sprijin și sfaturi.
Dincolo de costumele roz
Pentru Iulia, baletul a însemnat un program care nu semăna deloc cu cel al altor copii. În timp ce pentru alții ziua se termina după școală, pentru ea abia atunci începea. „Am renunțat constant la câte ceva. Am renunțat cel mai mult la odihnă”, spune ea. După ore, urma drumul la Oradea spre antrenamente, iar serile începeau abia când ajungea acasă.
Viața de balerină nu are nimic din imaginea idealizată din exterior. „Poate costumele sunt roz, în rest nu”, spune Iulia. Își amintește și un moment în care limitele fizice au devenit imposibil de ignorat. În liceu, a avut probleme serioase la spate, care au ținut-o departe de antrenamente luni întregi. „Abia umblam”, spune ea. Chiar și așa, a ales să nu renunțe. Se pregătea pentru un concurs important și, în ciuda recomandărilor medicale, a urcat pe scenă. „La finalul coregrafiei plângeam în timp ce dansam”, mărturisește Iulia. A obținut totuși un loc pe podium, dar experiența a rămas ca o dovadă a ceea ce presupune, de fapt, acest drum dincolo de imaginea lui din exterior.
Dincolo de efortul fizic, concursurile înseamnă taxe, costume, transport, cazare, și multe ore de pregătire. În spatele fiecărui rezultat stă și un sprijin constant, fără de care lucrurile nu ar fi fost posibile. „Dacă nu erau părinții care să mă sprijine, cu siguranță nu reușeam”, mărturisește ea
Clujul și anii de formare
Admiterea la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca a fost unul dintre primele momente în care presiunea a devenit reală: nouă locuri, aproape douăzeci de candidați și probe multiple.
Pentru Iulia, Clujul a însemnat, la început, fascinație. „La Cluj e foarte frumos. E o lume clar mult mai bogată din punct de vedere cultural”, spune ea. Mergea frecvent la operă, iar atmosfera din Conservator i-a dat senzația că trăiește în mijlocul artei: „Intram în Conservator și întotdeauna se auzea ceva cântând, cineva repetând.”
În acea perioadă, a participat la spectacole, proiecte și a colaborat cu Opera Maghiară din Cluj. Parcursul ei se leagă însă și de o serie de rezultate importante obținute de-a lungul anilor, de la premii naționale și internaționale până la locul I la europenele de la Viena, în 2016, și locul al III-lea la cele de la Praga, în 2017.
Și totuși, entuziasmul de la început nu a rămas intact. „M-am dezumflat un pic pe parcursul facultății”, mărturisește Iulia, vorbind despre o distanță pe care a început să o simtă între lumea în care se forma și cea în care și-ar fi dorit să existe.
Clujul rămâne însă un punct de cotitură în viața ei, atât profesional, cât și personal, locul în care a trăit timp de opt ani și unde l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soț, balerin la Opera Maghiară din Cluj. Întâlnirea dintre ei avea să lege, în timp, nu doar două vieți, ci și aceeași lume a dansului.
Întoarcerea acasă
Întoarcerea în orașul ei natal a fost, într-un fel, inevitabilă. Decizia de a reveni în Aleșd a venit dintr-un moment personal care a schimbat totul. „Impulsul a fost copilul”, spune Iulia. După nașterea fiicei sale, nevoia de stabilitate și de apropiere de familie a devenit mai importantă decât orice altă variantă.
Predarea nu a început, însă, odată cu deschiderea sălii din Aleșd. Până să ajungă aici, Iulia lucrase deja cu copii, atât în Cluj, cât și în alte contexte, experiențe care i-au conturat treptat rolul de profesor.
„Ok, hai că facem asta”, își amintește ea despre momentul în care ideea deschiderii unei săli de dans a devenit concretă. Un plan amânat ani la rând a început, în sfârșit, să prindă contur.
Iulia vorbește și despre implicarea soțului ei ca despre una esențială în tot ceea ce a însemnat transformarea acestui plan în realitate. De la amenajarea sălii până la susținerea zilnică din spatele tuturor cursurilor și proiectelor, spune că școala nu ar fi existat în forma aceasta fără el. În multe feluri, Air-e Dance Academy a devenit un proiect construit împreună.
Academia s-a deschis în noiembrie 2025, fără un început previzibil. Își imaginase câteva grupe mici, dar realitatea a fost însă alta. „Țin minte că în prima zi de curs m-am speriat puțin când am văzut că au venit 53 de copii”, spune ea. Astăzi, numărul lor a trecut de 100.
A ținut ca spațiul să fie exact așa cum și l-a imaginat, de la oglinzi și podea până la organizarea vestiarelor. A adunat, cum spune chiar ea, câte puțin din toate locurile prin care a trecut și a încercat să aducă aici ce i-a plăcut cel mai mult.
Munca de zi cu zi
Dacă în copilărie baletul a însemnat, mai ales, sacrificiu, astăzi a devenit baza a ceea ce a reușit să construiască. Zilele ei nu au o structură deloc simplă. Dimineața începe acasă, continuă cu pregătirea sălii, iar după-amiaza și seara sunt dedicate copiilor. „Eu aspir, spăl pe jos, spăl oglinzile”, spune ea. Spațiul în care predă s-a transformat într-un loc pe care îl întreține și îl organizează singură.
După ce se termină cursurile, urmează o altă parte a muncii, mai puțin vizibilă: muzică, coregrafii, planuri pentru lecțiile următoare. „De la 11:00 încolo, după ce culc fetița, stau și caut piese cu căștile în urechi”, spune ea.
Când este întrebată cine este dincolo de balet, răspunsul vine simplu: „Un copil”, spune Iulia. „Un copil care încă visează, care încă își face scenarii noaptea, care încă creează.” Astfel, ceea ce a marcat-o în copilărie încearcă acum să ducă mai departe prin copiii pe care îi formează.
Lecții date mai departe
Astăzi, însă, Iulia nu se mai regăsește în aceeași măsură în lumina scenei. „Mă regăsesc mai tare în latura asta de a preda”, spune ea. În sală, rolul ei este mai mult decât cel de profesor. Aceasta observă copiii, îi înțelege și încearcă să îi îndrume.
Le spune copiilor să vină „de drag”, nu forțați de părinți sau de așteptări din exterior. Îi duce la concursuri, îi expune treptat la scenă și încearcă să îi formeze corect de la început. „Nu vreau ca părinții să plătească un abonament și copiii să nu plece de aici cu cunoștințe noi”, spune ea.În același timp, activitatea ei nu se limitează la sala de balet. De câțiva ani, împreună cu soțul său, se ocupă și de dansul mirilor, o activitate care a devenit, în timp, o parte importantă din munca lor. Recent, cei doi au colaborat cu cele două licee din Aleșd pentru a pregăti elevii pentru probele de dans din cadrul Balului Bobocilor. „Lucrez, practic, în fiecare zi”, mărturisește Iulia.
O lume construită din balet
Privind înainte, pe lângă propria școală, Iulia se gândește și la orașul în care s-a întors. „Aș dori foarte mult să cresc nivelul de cultură de aici”, spune ea. Se gândește la spectacole, la scenă, la un alt tip de expunere artistică pentru copiii pe care îi formează.
Primul spectacol al școlii sale va avea loc pe 15 mai, în Aleșd. Pentru ea, este mai mult decât un eveniment. Este un prim semn că ceea ce a construit începe să prindă formă și în fața publicului. Iar, undeva în acest parcurs, rămâne și un gând personal, pe care nu l-a abandonat complet. „Nu mi-a dispărut total ideea, mă gândesc, într-adevăr, poate la un duet cu soțul meu”, spune ea, referindu-se la o posibilă întoarcere pe scenă.
Așadar, povestea Iuliei este despre ceva construit în timp, din disciplină, renunțări și o muncă pe care, de cele mai multe ori, nu o vede nimeni. Este despre cum rămâi într-un drum care nu a început ca o pasiune și ajungi, fără să-ți dai seama, să îți construiești o lume din el.